O mie de ani...

Şi din când în când, îţi aminteşti pentru ce respiri, închizi ochii şi doar trăieşti. Ar putea trece şi o mie de ani fără să te trezeşti din visul tău. Şi încă o mie... Până când eternitatea se aşterne peste sufletul tău şi nu mai trăieşti, ci doar contempli.

Încă o toamnă mi-a cutremurat inima, încă un an se apropie de sfârşit. Ce simt acum, la finele lui 2011? Că nu putea exista un an mai prost şi mai bun în acelaşi timp. Gândurile mele, înainte de Crăciun, se îndreaptă către toţi cei pentru care „casa în care se află nu înseamnă acasă”. Poate iarna le va îngheţa sentimentele, iar zăpada le va şterge durerea. Poate vor uita, chiar şi pentru o clipă, de golul ce le întunecă viaţa.

Sau poate că nu. Poate că visul lor se va transforma într-un coşmar nesfârşit. Poate că vor descoperi că eternitatea nu există, iar El nu Îşi va face niciodată apariţia. Poate că viaţa lor se va sfârşi fără ca nimeni să observe sau să sufere după aceea. Poate că toată dragostea lor va fi înghiţită de neant. Poate că cei o mie de ani se vor transforma într-o singură clipă de disperare şi dor.

Ştergeţi-vă lacrimile. Nu mai aveţi nimic de pierdut. Aţi cunoscut toate Infernurile posibile şi imposibile. Acum bucuraţi-vă de singurătatea Paradisului.

„Merry Chrismas, Darling
Wherever you are.”


P.S. Un articol început în noiembrie şi finalizat abia azi. Acest articol nu e despre mine. Este despre fiecare suflet singur acum, înainte de Crăciun.

Despre mine e această melodie:


„I have died everyday waiting for you
Darling, don't be afraid
I have loved you for a
Thousand years
I'll love you for a
Thousand more...”