În inima lui

Oamenii... atât de instabili. Şi vine totuşi un moment în viaţa fiecărui om... Un moment în care vrea linişte, tăcere, echilibru. Este momentul când îşi întâlneşte alter ego-ul. Momentul când încetează să devină. Când ştie pentru ce s-a născut. Când vrea o rezervare permanentă în inima unei singure persoane. Când iubeşte...

Timpul... atât de grăbit. Azi te priveşte cu răbdare, îţi mângâie pielea umedă, îţi promite că nu te va părăsi niciodată, te adoarme cu parfumul lui dumnezeiesc, apoi te trimite în coşmarul vieţii tale... Vederea ţi se întunecă, pielea ta îşi pierde elasticitatea, vocea ta nu mai este la fel de clară ca altădată, puterile tale slăbesc, somnul tău devine agitat şi lipsit de vise... Îmbătrâneşti...

Eternitatea... atât de iluzorie. Îi dăruieşti sufletul tău, speranţele, gândurile, tot ce ai fost şi tot ce ai devenit. Ea le primeşte tăcută şi îţi scrie impasibilă sentinţa. "Iad", "Rai", "Purgatoriu"... Niciunul din aceste locuri nu e potrivit pentru tine. Te priveşte cu atenţie. "De unde vii tu?", te întreabă, căutând un indiciu al puterii tale pe pielea ta plină de cicatrici.

"Din inima lui..."

P.S. Cred că toţi avem un alter ego alături de care putem deveni nemuritori. Dar eternitatea doare... De aceea oamenii continuă să caute "copii imperfecte ale unui prototip nerealizabil" ( Eminescu ). De aceea refuză fericirea. De aceea refuză să... trăiască.

P.P.S. Pentru că eu am ales calea cea grea. A desăvârşirii.